Toată lumea face reguli. Şi Măria Sa editorul, şi Măria Sa criticul, şi Maria Sa cititorul. Pentru scriitor.
În articole foarte interesante, unii editori ne povestesc cum au fost şi ei începători în ale scrisului, cum, de la startul literar şi până azi, s-au autoeducat continuu în spiritul supunerii în faţa regulilor impuse de alţii şi cum au ajuns, la rândul lor, să imagineze reguli.
Nu ne spun dacă demersul le-a folosit la ceva. Ne iau pe după umeri şi ne bat condescendent pe spate, la maniera: „Nu te supăra, frate! Şi eu am fost scriitor!”.
Din punctul lor de vedere, au dreptate. De două ori. Întâi, pentru că, aşa cum am spus, s-a auzit ca editorii să-şi elaboreze propriile lor reguli şi să le aplice scriitorilor, debutanţi sau nu. De cazul invers, n-am prea auzit, aici, pe întinsele plaiuri mioritice. În al doilea rând, trăim o perioadă în care legea liberală a cererii şi ofertei înclină balanţa în favoarea ofertei. Prost sau deloc plătiţi, în accepţiunea editorilor români, scriitorii ar trebui să vină cu bani de acasă. Dacă fac acest lucru, sunt consideraţi, din start, nişte nulităţi, care şi-au finanţat cărţile. Trăim o mare generalizare; chiar şi a celei mai insignifiante reguli.
Pe nimeni nu mai interesează cartea; doar modul cum a fost publicată şi prezentată pe la târguri şi expoziţii, dacă s-au respectat sau nu nişte norme impuse; e prea puţin. Iubim tradiţia, dar urâm tradiţionaliştii. Neplătiţi sau nepremiaţi consistent, scriitorii noştri nu pot, nici să vrea cu ardoare, să se ridice la înălţimea anglo-saxonilor; chiar dacă, în lipsa concurenţei, străinii au coborât ştacheta calităţii. La un nivel impus de ei, americanii ştiu că tradiţia se construieşte cu bani; sentimentele nobile şi talentul sunt necesare, dar nu ajung. Citiţi mai departe »
Toată lumea face reguli. Şi Măria Sa editorul, şi Măria Sa criticul, şi Maria Sa cititorul. Pentru scriitor.
În articole foarte interesante, unii editori ne povestesc cum au fost şi ei începători în ale scrisului, cum, de la startul literar şi până azi, s-au autoeducat continuu în spiritul supunerii în faţa regulilor impuse de alţii şi cum au ajuns, la rândul lor, să imagineze reguli.
Nu ne spun dacă demersul le-a folosit la ceva. Ne iau pe după umeri şi ne bat condescendent pe spate, la maniera: „Nu te supăra, frate! Şi eu am fost scriitor!”.
Din punctul lor de vedere, au dreptate. De două ori. Întâi, pentru că, aşa cum am spus, s-a auzit ca editorii să-şi elaboreze propriile lor reguli şi să le aplice scriitorilor, debutanţi sau nu. De cazul invers, n-am prea auzit, aici, pe întinsele plaiuri mioritice. În al doilea rând, trăim o perioadă în care legea liberală a cererii şi ofertei înclină balanţa în favoarea ofertei. Prost sau deloc plătiţi, în accepţiunea editorilor români, scriitorii ar trebui să vină cu bani de acasă. Dacă fac acest lucru, sunt consideraţi, din start, nişte nulităţi, care şi-au finanţat cărţile. Trăim o mare generalizare; chiar şi a celei mai insignifiante reguli.
Pe nimeni nu mai interesează cartea; doar modul cum a fost publicată şi prezentată pe la târguri şi expoziţii, dacă s-au respectat sau nu nişte norme impuse; e prea puţin. Iubim tradiţia, dar urâm tradiţionaliştii. Neplătiţi sau nepremiaţi consistent, scriitorii noştri nu pot, nici să vrea cu ardoare, să se ridice la înălţimea anglo-saxonilor; chiar dacă, în lipsa concurenţei, străinii au coborât ştacheta calităţii. La un nivel impus de ei, americanii ştiu că tradiţia se construieşte cu bani; sentimentele nobile şi talentul sunt necesare, dar nu ajung. Citiţi mai departe »
