Înainte de Crăciun, au apărut mai multe antologii de povestiri science fiction ale unor autori români. Multe din prozele publicate în ultimul timp în România sunt în „spiritul Crăciunului”, dar, din fericire, cele mai multe sunt în „spiritul SF-ului”.
Cu o copertă ce reprezintă sigla „Societăţii Române de Science-Fiction şi Fantasy”, sub egida căreia este scoasă, antologia „Alte ţărmuri” se roteşte în jurul unui „nucleu dur” al SF-ului românesc: Cristian M. Teodorescu, Marian Truţă şi Dănuţ Ungureanu. Aceştia ştiu ce este science fiction-ul şi, în consecinţă, ar putea să-i înveţe şi pe alţii ce e. SF-ul n-a murit, dar nu mai are cine să-l recunoască. În consecinţă, cei care scriu SF denumesc acest gen oricum, la cererea publicului, doar ca să-şi vândă cărţile.
În proza „Moartea domnului Teodorescu”, Cristian M. Teodorescu aduce banalul cotidian la nivel de anormal parabolic. Creează o atmosferă de nefiresc, de fantastic, cum este cea a societăţii noastre decrepite, mai mult virtuală, suprarealistă, unde abundă situaţiile nefireşti. Proza este excelentă; stilul foarte personal şi umorul sarcastic de excepţie, fundament necesar oricărei statui a lui Caragiale, stau la baza acesteia. Excelentă este şi distopia socială „Big bing, Larissa”. Talentul ţine umorul în frâu, nu-l lasă să dea pe afară, ci doar să se infiltreze insidios într-o societate matriarhală şi monetaristă.
Cu proza „A doua venire”, Marian Truţă se înscrie în buna tradiţie a „Alchimistului” lui Mircea Opriţă. Realizează o ucronie foarte fină. În spirit biblic, povestirea nu are doar un conţinut foarte închegat, ci şi un sfârşit foarte bine realizat.
Prin povestirea „Ultimul mesaj e veşnicia”, Dănuţ Ungureanu este egal cu tot ce a scris în „Marilyn Monroe pe o curbă închisă”, dar mai păşeşte o treaptă: cyberpunk-ul dinamic, în spiritul lui Serge Brussolo. Proza spune ceva; spune că e bine, din când în când, să treci dintr-o lume normală în vreo lume anormală. În fond, există lume normală? Ce este normalul? Ne-„eul” fiecărui „eu”, probabil. Citiţi mai departe »
Pro-Scris a revenit la viaţă mai repede decât mă aşteptam - şi asta datorită unei conjuncturi nefericite. Cam astfel aş putea defini, privind înapoi fără mânie, trista poveste a unei cenzuri.
Poveste cu atât mai tristă cu cât îşi are obârşia într-o cetate spre care am privit - şi continui să privesc, de altfel - cu speranţă. SRSFF-ul, reuşise, în răstimpul doar unui an de existenţă, să se afirme ca o forţă unită şi conştientă de menirea sa, în spaţiul science fiction-ului românesc. Mai mult, experimentul „Alte ţărmuri“ a surprins, la modul plăcut, în primul rând prin felul cum a fost gândit.
Mai departe, totul ar fi trebuit să fie rutină. Şi era de aşteptat ca antologia „Alte ţărmuri“ să fie disecată şi întoarsă pe toate feţele. Cu opinii mai mult sau mai puţin argumentate, cu mai multă sau mai puţină simpatie din partea comentatorilor. Este, de ce nu, preţul (derizoriu - din punctul meu de vedere) al libertăţii.
Numai că SRSFF face un gest absolut incredibil. Scoate din conţinutul site-ul său (http://www.srsff.ro/1422/alte-tarmuri-alte-ecouri/) materialul lui Victor Martin, după ce acesta fusese publicat.
Şi haideţi să fim foarte bine înţeleşi: orice redacţie are libertatea - şi responsabilitatea, totodată - de a publica sau nu un material. Pro-Scris, de pildă, a refuzat publicarea mai multor materiale, de-a lungul timpului, din diverse motive. Publicarea însă a unui material, şi apoi retragerea sa, altfel decât la cererea expresă a autorului, se numeşte cenzură. Mai ales în condiţiile în care se specifică, pur si simplu: „Articol scos în urma cererii unora dintre membrii SRSFF“. Citiţi mai departe »
